MOTTO

Viețile noastre se încheie în ziua în care ramânem tăcuți în privința lucrurilor care contează...

marți, 18 decembrie 2012

Ca o ultimă zi...


O stare de spirit interesantă, de parcă ar fi sfârșitul unei piese de teatru, știi că e ora, știi cât a fost programat, acuș actorii își vor lua rămas bun de la spectatori, vor mulțumi pentru apreciere și sub avalanșa de aplauze (în majoritatea cazurilor - sincere) se retrag de pe scenă.

Nu mă refer la ”pseudosfârșituri de lume”, pe care tot le petrecem mai în fiecare an. Cam de prin 2000 încoace tot sărbătorim, ne pregătim și petrecem frumos ”sfârșitul lumii”. Deja e ”în modă” ca la fiecare jumătate de an, cîte un grup de cercetători (britanici, americani sau de altă origine etnică) să descifreze câte o hârțoagă găsită prin urnele strămoșilor noștri și să interpreteze din acestea câte un ”sfârșit”. 
De fapt e bine așa, se mai mobilizează lumea, își mai revăd comportamentul, își mai sună prietenii de care au uitat și cu siguranță nu-și mai aminteau dacă nu era un sfârșit ceva, mai fac câte o donație (un gen de indulgență, dar ilegală, care nu trece prin instituția bisericii), își mai amintesc de credință, dezvoltă imaginația- cum ar arăta sfârșitul ăsta... Mai pe scurt, toți fericiți, și capii unor biserici care capătă averi din donații și mass media - au subiecte de știri care atrag vizualizări și societatea nu în ultimă instanță - mai uită de problemele cotidiene.
Da chiar îmi plac scenariile apocaliptice, la crâșme (de fapt baruri, noi crâșme nu prea avem), la o fântână, pe lângă critica adusă clasei politice, pe lângă ”analizele politice” de care nici experții de la Publika n-au idee, mai apar și discuții despre sfârșitul ăsta care vezi că se apropie, vezi că nici roada nu e ca-n anii precedenți. și zăpadă e mai multă, și câinele vecinului latră altfel, simte el ceva, animalele astea. simt, nu-i glumă...

De fapt nici nu mi-am propus să scriu despre mișcările culturale ale societății internaționale prin prisma ”sfârșiturilor apocaliptice”, se va găsi oricum un Bruce Willis și va salva el omenirea, sunt sigur :)

Ziceam de senzațiile care le trăiesc uneori, de parcă ceva se termină, ceva e pe sfârșite, ceva se scurge, acel ceva care nu poate fi nici definit, nici clar perceput de conștientul nostru.

Nu sunt în stare euforică, nici substanțe interzise parcă n-am consumat, dar mă întreb uneori, cum aș trăi o ultimă zi din viață, fiind sigur că e ultima(repet, chiar nimic nu are cu sfârșiturile apocaliptice și legendele maiaș).

Ar fi oare o zi de ajuns să-mi cer scuze de la toți cei în fața cărora am greșit?
Să fac acel bine, acel bine care fiecare din noi îl lasă de azi pe mâine?
Ar fi de ajuns să savurez din plăcerea enormă a trăirii numită viață de om?

Cred că nu.

Deseori conștientizez, trec prin viață uitând să o trăiesc. Obiective de scurtă durată, de lungă durată, planuri, strategii, viitor luminos, peste câțiva ani va fi așa, dar iată peste X ani va fi altfel etc. 
E dimineața, e seara, e luni, e duminică, e ianuarie - și din nou e decembrie. A mai trecut un an, rezum anul, parcă bine, parcă productiv, dar deseori ceva nu ajunge, câteva ingrediente pentru a spune cu adevărat, anul s-a primit ”gustos”, a fost unul fericit.

O zic din experiență, dar și din interacțiunea cu semenii - suntem mereu în căutarea a celui ceva, ceva mai bun, un acel ceva care ne-ar aduce fericirea, satisfacția permanentă, una morală desigur. Mereu în căutare, mereu în stres, mereu în acțiune...

Viețuim uitând să trăim, cam așa mi se creează impresia uneori. Ne avântăm după scenarii frumoase născute de imaginația noastră alimentată cu filme, romane sau povești de succes. Dezvoltăm egoismul și egocentrismul la limitele maxim admisibile, vedem în viață doar un EU și muncim peste măsură pentru el. 
Revin la ideea, ce-ar fi dacă planurile noastre s-ar rezuma la o zi, o singură zi... 
E intrebare retorică, la care chiar nu încerc să aduc răspunsuri bine formulate și logic exprimate.
Ține de fiecare, e de ajuns 5-10 min să medităm asupra acestei întrebări și răspunsurile vin de la sine.
Eu cel puțin mi-am propus să gândesc/meditez asupra aceste întrebări mai des, cel puțin o dată pe zi, ar fi de ajuns pentru a face un duș rece gândirii romantice și peisajului roz care ne droghează existența.
Aș vrea să trăiesc fiecare zi de parcă ar fi ultima, vreau să inspir puternic senzația și gustul vieții.

Ei dar bine, la urma urmei e atmosfera de sărbătoare, zăpadă, e plină iarnă. 
Savurați plăcerea sărbătorilor din plin, nu uitați să felicitați prietenii, rudele, faceți câte o surpriză plăcută persoanelor dragi și de ce nu, cel puțin acum, de sărbători, să facem ”un bine”(fără interpretări indecente, probabil, mai mult cu trimitere la piesa lui Adrian Ursu Grăbește-te...).