în contextul meditațiilor referitor la scurgerea timpului,
de fapt ”epuizarea noastră”, timpul e nelimitat în sine...
Pe zi ce trece suntem tot mai puțin și mai puțin, accentuez, nu mai ”puțini” dar mai ”puțin”.
tot mai puțin rămâne din energia cea de altă dată, din visurile și culoarea vieții: nu e atitudine pesimistă, e doar o constatare subiectivă.
Pe zi ce trece simt o altă atitudine față de timp, față de noțiunea timp și eu, relația acestor două noțiuni pe departe cu șanse egale, de fapt noțiuni invers proporționale.
Cu cât e mai mult el, timpul - cu atât devin mai puțin eu, eu-l.
Și nu e stare de stres ce am scris mai sus, nici starea de fapt nu e una stresantă, nu putem și nici nu avem dreptul să ne stresăm din cauza proceselor care nu depind de noi, care nici pe departe nu depind de noi și nu avem cum să le schimbăm sau să le influențăm cel puțin.
Și nici nu e necesar să schimbăm, e bine cum este...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu